Toate țările UE sunt părți semnatare ale Convenției de la Haga. Acest lucru înseamnă că ne putem baza pe norme juridice comune în raporturile cu țările din afara UE semnatare ale Convenției, în scopul protejării copiilor implicați în caz de divorț sau separare. – conventia Haga custodie –

Convenția urmărește acordarea protecției internaționale pentru copiii cu vârsta de până la 18 ani, stabilind:

  • care țară are competența de a lua măsuri pentru protejarea unui copil sau a prosperității acestuia;
  • care legislație este aplicabilă pentru exercitarea acestei competențe;
  • care legislație se aplică în materie de răspundere părintească;
  • recunoașterea și executarea măsurilor de protecție în toate țările semnatare;
  • cooperarea între țările semnatare.

Măsurile care au ca obiectiv protejarea copiilor se referă la:

  • răspunderea părintească;
  • drepturile de încredințare a copilului;
  • tutelă;
  • modul în care este reprezentat copilul;
  • plasarea copilului în asistență maternală sau într-o altă formă de îngrijire;
  • supravegherea îngrijirii respective;
  • modul în care sunt administrate bunurile copilului.

Țara care are competența de a oferi măsuri de protecție este, în general, țara în care își are copilul reședința obișnuită.

Aceasta este țara în care se află copilul: în cazul refugiaților sau al copiilor strămutați internațional; în cazul copiilor a căror țară de reședință obișnuită nu se poate stabili;
în caz de urgență (opțional).
Excepție: În cazuri particulare, dacă o altă țară se dovedește a fi mai în măsură să aprecieze interesul superior al copilului, acesteia i se poate recunoaște competența.

Țara care își exercită competența face acest lucru în temeiul legislației proprii.
În situații excepționale, aceasta poate aplica sau lua în considerare legislația altei țări care are o legătură strânsă cu situația în cauză, dacă acest lucru este în interesul superior al copilului.
O țară poate refuza să aplice legislația desemnată prin convenție numai din motive justificate care țin de politica publică și numai în interesul superior al copilului.

Prin Convenția de la Haga din 1996 ref. la competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor, convenție ratificată în dreptul intern prin Legea nr. 361/2007, „autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante au competența de a lua măsuri de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia”.

CONVENŢIA DE LA HAGA din 19 octombrie 1996
privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor*) (adoptată la 19 octombrie 1996 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002)

Statele semnatare ale prezentei convenţii,
luând în considerare necesitatea îmbunătăţirii protecţiei copiilor în situaţiile internaţionale,
dorind să evite conflictele dintre sistemele juridice în privinţa competenţei, legii aplicabile, recunoaşterii şi executării măsurilor de protecţie a copiilor,
reafirmând importanţa cooperării internaţionale pentru protecţia copiilor,
confirmând faptul că interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate,
constatând necesitatea revizuirii Convenţiei din 5 octombrie 1961 privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă în privinţa protecţiei minorilor,
dorind să stabilească prevederi comune în acest scop, luând în considerare Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,
au convenit următoarele:
Capitolul I Domeniul de aplicare al Convenţiei
Articolul 1
(1) Prezenta convenţie are ca obiect:
a) determinarea statului ale cărui autorităţi sunt competente să ia măsurile de protecţie a persoanei sau a bunurilor copilului;
b) determinarea legii aplicabile de către aceste autorităţi în exerciţiul competenţei lor;
c) determinarea legii aplicabile răspunderii părinteşti;
d) asigurarea recunoaşterii şi executării unor asemenea măsuri de protecţie în toate statele contractante;
e) stabilirea cooperării necesare între autorităţile statelor contractante pentru a asigura atingerea obiectivelor Convenţiei.
(2) În sensul prezentei convenţii, termenul răspundere părintească include autoritatea părintească sau orice relaţie similară acestei autorităţi, prin care se determină drepturi, puteri şi obligaţii ale părinţilor, tutorelui sau ale altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.
Articolul 2
Convenţia se aplică copiilor din momentul naşterii lor şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Articolul 3
Măsurile prevăzute la art. 1 pot să se refere în mod deosebit la:
a) atribuirea, exerciţiul şi restrângerea, totală sau parţială, a răspunderii părinteşti, precum şi la delegarea acesteia;
b) dreptul de încredinţare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reşedinţă al copilului, precum şi dreptul de vizită, prin care se înţelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc decât reşedinţa sa obişnuită;
c) tutelă, curatelă şi instituţii similare;
d) desemnarea şi atribuţiile oricărei/oricărui persoane sau organism care are sarcina să se ocupe de persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl asiste;
e) plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecţie instituţionalizată, protecţie prin „kafalah” ori o instituţie similară;
f) supravegherea de către autorităţile publice a ocrotirii copilului acordate de către orice persoană căreia acesta i-a fost încredinţat;
g) administrarea, conservarea sau acte de dispoziţie privind proprietatea copilului.
Articolul 4
Convenţia nu se aplică pentru:
a) stabilirea sau contestarea filiaţiei;
b) deciziile privind adopţia, măsurile pregătitoare pentru adopţie, anularea ori revocarea adopţiei;
c) numele şi prenumele copilului;
d) obţinerea capacităţii depline de exerciţiu;
e) obligaţiile de întreţinere;
f) legate sau succesiuni;
g) securitatea socială;
h) măsurile publice de natură generală în domeniul educaţiei şi sănătăţii;
i) măsurile luate ca urmare a unor infracţiuni săvârşite de copil;
j) deciziile privind dreptul de azil şi imigraţia.
Capitolul II Competenţa
Articolul 5
(1) Autorităţile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reşedinţa obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia.
(2) Sub rezerva art. 7 din Convenţie, în caz de schimbare a reşedinţei obişnuite a copilului în alt stat contractant, sunt competente autorităţile din statul noii reşedinţe obişnuite.
Articolul 6
(1) În situaţia copiilor refugiaţi sau a copiilor care, din cauza tulburărilor interne din ţara lor, sunt deplasaţi pe plan internaţional, autorităţile statului contractant pe teritoriul căruia se află în prezent aceşti copii ca rezultat al deplasării lor exercită competenţa prevăzută la alin. (1) al art. 5.
(2) Prevederile alineatului precedent se aplică, de asemenea, şi copiilor a căror reşedinţă obişnuită nu poate fi stabilită.
Articolul 7
(1) În cazul deplasării sau al neînapoierii ilicite a copilului, autorităţile statului contractant în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii îşi păstrează competenţa până când copilul a dobândit o reşedinţă obişnuită într-un alt stat şi:
a) fiecare persoană, instituţie sau alt organism având dreptul de încredinţare a încuviinţat deplasarea sau neînapoierea; sau
b) copilul a locuit în acel alt stat o perioadă de cel puţin un an după ce persoana, instituţia sau alt organism având dreptul de încredinţare a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul unde se află copilul, dar nicio cerere de înapoiere introdusă în cursul acestei perioade nu este încă examinată, iar copilul s-a integrat în noul mediu.
(2) Deplasarea sau neînapoierea copilului este considerată ca fiind ilicită când:
a) are loc cu încălcarea dreptului de încredinţare a copilului atribuit unei persoane, instituţii sau altui organism, separat sau împreună, potrivit legii statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înainte de deplasare sau neînapoiere; şi
b) acest drept era exercitat în mod efectiv, separat sau împreună, la momentul deplasării sau neînapoierii ori ar fi fost astfel exercitat dacă aceste evenimente nu ar fi survenit.
Dreptul de încredinţare menţionat la lit. a) poate să rezulte în special dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă ori dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
(3) Cât timp autorităţile menţionate la alin. (1) îşi păstrează competenţa, autorităţile statului contractant în care copilul a fost deplasat sau în care a fost reţinut pot lua, atunci când este necesar, numai măsuri urgente pentru protecţia persoanei sau a bunurilor copilului, în conformitate cu art. 11.
Articolul 8
(1) Pe cale de excepţie, autoritatea statului contractant competentă potrivit art. 5 sau 6, dacă ea consideră că, în anumite situaţii, autoritatea altui stat contractant ar fi mai în măsură să aprecieze interesul superior al copilului, poate:
– fie să solicite acestei autorităţi, direct sau prin intermediul autorităţii centrale a acelui stat, să accepte competenţa de a lua acele măsuri de protecţie pe care le consideră necesare;
– fie să suspende soluţionarea cauzei şi să invite părţile să introducă o asemenea cerere înaintea autorităţii celuilalt stat.
(2) Statele contractante ale căror autorităţi pot fi sesizate conform prevederilor alineatului precedent sunt:
a) statul al cărui cetăţean este copilul;
b) statul în care sunt situate bunurile copilului;
c) statul ale cărui autorităţi sunt sesizate cu o cerere de divorţ sau separare legală a părinţilor copilului ori pentru anularea căsătoriei acestora;
d) statul cu care copilul are cele mai strânse legături.
(3) Autorităţile interesate pot proceda la un schimb de opinii.
(4) Autoritatea solicitată sau sesizată potrivit prevederilor alin. (1) poate să accepte competenţa în locul autorităţii competente conform art. 5 sau 6, dacă ea consideră că aceasta este în interesul superior al copilului.
Articolul 9
(1) Dacă autorităţile statului contractant menţionate la art. 8 alin. (2) consideră că în anumite situaţii sunt mai în măsură să aprecieze interesul superior al copilului, ele pot:
– fie să solicite autorităţii competente a statului contractant de la reşedinţa obişnuită a copilului, direct sau prin intermediul autorităţii centrale a acelui stat, să le permită să exercite competenţa de a lua măsurile de protecţie pe care le consideră a fi necesare;
– fie să invite părţile să introducă o asemenea cerere către autoritatea statului contractant de la reşedinţa obişnuită a copilului.
(2) Autorităţile interesate pot proceda la un schimb de opinii.
(3) Autoritatea care iniţiază cererea poate exercita competenţa în locul autorităţii statului contractant de la reşedinţa obişnuită a copilului numai dacă aceasta din urmă a acceptat această cerere.
Articolul 10
(1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 5-9, autorităţile unui stat contractant competente să soluţioneze cererea de divorţ sau de separare legală a părinţilor unui copil cu reşedinţa obişnuită în alt stat contractant ori pentru anularea căsătoriei lor pot, dacă legea statului lor o permite, să ia măsuri de protecţie a persoanei copilului şi a bunurilor acestuia, dacă:
a) la momentul începerii procedurilor, unul dintre părinţi are reşedinţa obişnuită în acel stat, iar unul dintre părinţi exercită răspunderea părintească în legătură cu copilul; şi
b) competenţa acestor autorităţi de a lua asemenea măsuri a fost acceptată de către părinţi, precum şi de orice altă persoană care exercită răspunderea părintească în legătură cu copilul şi această competenţă este în interesul superior al acestuia.
(2) Competenţa prevăzută la alin. (1) de a lua măsuri de protecţie a copilului încetează de îndată ce hotărârea care admite sau respinge cererea de divorţ, de separare legală sau de anulare a căsătoriei a devenit definitivă ori procedura s-a încheiat din alt motiv.
Articolul 11
(1) În toate cazurile de urgenţă, autorităţile din orice stat contractant, pe al cărui teritoriu se află copilul sau bunurile sale, au competenţa de a lua măsurile necesare de protecţie.
(2) Măsurile luate conform alineatului precedent cu privire la un copil care are reşedinţa obişnuită într-un stat contractant îşi încetează efectele de îndată ce autorităţile competente potrivit art. 5-10 au luat măsurile impuse de situaţie.
(3) Măsurile luate conform alin. (1) cu privire la un copil care are reşedinţa obişnuită într-un stat necontractant îşi încetează efectele în fiecare stat contractant de îndată ce măsurile impuse de situaţie şi luate de autorităţile unui alt stat sunt recunoscute în statul contractant în cauză.
Articolul 12
(1) Sub rezerva dispoziţiilor art. 7, autorităţile unui stat contractant, pe al cărui teritoriu se află copilul sau bunurile acestuia, au competenţa de a lua măsuri cu caracter provizoriu pentru protecţia persoanei sau a bunurilor copilului, care au un efect teritorial limitat la statul în cauză, în măsura în care asemenea măsuri nu sunt incompatibile cu măsurile deja luate de către autorităţile care au competenţa potrivit art. 5-10.
(2) Măsurile luate potrivit alineatului precedent cu privire la un copil având reşedinţa obişnuită într-un stat contractant îşi încetează efectele de îndată ce autorităţile competente potrivit art. 5-10 au luat o decizie în privinţa măsurilor de protecţie care ar putea fi impuse de situaţie.
(3) Măsurile luate potrivit alin. (1) cu privire la un copil având reşedinţa obişnuită într-un stat necontractant îşi încetează efectele în statul contractant în care măsurile au fost luate de îndată ce măsurile impuse de situaţie şi luate de autorităţile altui stat sunt recunoscute în statul contractant în cauză.
Articolul 13
(1) Autorităţile dintr-un stat contractant competente potrivit art. 5-10 să ia măsuri de protecţie a persoanei sau a bunurilor copilului trebuie să se abţină de a se pronunţa, dacă, la momentul începerii procedurii, măsuri corespunzătoare situaţiei au fost cerute autorităţilor unui alt stat contractant, de asemenea având competenţă potrivit art. 5-10 la momentul solicitării, iar acestea sunt încă în curs de examinare.
(2) Prevederile alineatului precedent nu se aplică dacă autorităţile înaintea cărora a fost iniţial introdusă cererea pentru luarea măsurilor au renunţat la competenţă.
Articolul 14
Măsurile luate în aplicarea art. 5-10 rămân în vigoare conform prevederilor acestora, chiar dacă o schimbare de împrejurări a îndepărtat elementele pe care a fost întemeiată competenţa, atâta vreme cât autorităţile competente potrivit Convenţiei nu au modificat, înlocuit sau înlăturat asemenea măsuri.
Capitolul III Legea aplicabilă
Articolul 15
(1) În exercitarea competenţei care le-a fost atribuită potrivit dispoziţiilor cap. II, autorităţile statelor contractante aplică legea lor naţională.
(2) Cu toate acestea, în măsura în care protecţia persoanei sau a bunurilor copilului o impune, în mod excepţional, ele pot aplica sau pot lua în considerare legea unui alt stat cu care situaţia respectivă prezintă cea mai strânsă legătură.
(3) Dacă reşedinţa obişnuită a copilului se schimbă în alt stat contractant, legea acestui stat se aplică, din momentul modificării situaţiei, condiţiilor de aplicare a măsurilor luate în statul vechii reşedinţe obişnuite.
Articolul 16
(1) Atribuirea sau încetarea răspunderii părinteşti de plin drept, fără intervenţia autorităţii judecătoreşti sau administrative, este reglementată de legea statului unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită.
(2) Atribuirea sau încetarea răspunderii părinteşti printr-un acord ori un act unilateral, fără intervenţia autorităţii judecătoreşti sau administrative, este reglementată de legea statului unde copilul avea reşedinţa obişnuită la momentul în care acordul sau actul unilateral îşi produce efectele.
(3) Răspunderea părintească care există potrivit legii statului de reşedinţă obişnuită a copilului se menţine şi după schimbarea reşedinţei obişnuite în alt stat.
(4) Dacă reşedinţa obişnuită a copilului se schimbă, atribuirea răspunderii părinteşti de plin drept unei persoane care nu este încă învestită cu această răspundere este reglementată de legea statului de la noua reşedinţă obişnuită.
Articolul 17
Exercitarea răspunderii părinteşti este reglementată de legea statului de la reşedinţa obişnuită a copilului. Dacă reşedinţa obişnuită a copilului se schimbă, situaţia este reglementată de legea statului de la noua reşedinţă obişnuită.
Articolul 18
Răspunderea părintească menţionată la art. 16 poate fi retrasă sau condiţiile exercitării ei pot fi modificate prin măsuri luate în vederea aplicării prezentei convenţii.
Articolul 19
(1) Validitatea unui act încheiat între un terţ şi o altă persoană, care ar avea calitatea de reprezentant legal al copilului potrivit legii statului în care actul a fost încheiat, nu poate fi contestată şi nici răspunderea terţului angajată pe motivul că cealaltă persoană nu avea calitatea de reprezentant legal al copilului potrivit legii desemnate de prevederile prezentului capitol, afară de cazul în care terţul a cunoscut ori trebuia să fi cunoscut că răspunderea părintească era reglementată de această lege.
(2) Alineatul precedent se aplică numai dacă actul a fost încheiat între persoane prezente pe teritoriul aceluiaşi stat.
Articolul 20
Prevederile prezentului capitol se aplică chiar dacă legea desemnată de ele este legea unui stat necontractant.
Articolul 21
(1) În sensul prezentului capitol, prin termenul lege se are în vedere legea în vigoare într-un stat, cu excepţia regulilor aplicabile conflictului de legi.
(2) Cu toate acestea, dacă legea aplicabilă conform art. 16 este cea a unui stat necontractant şi dacă regulile de conflict ale acelui stat desemnează legea unui alt stat necontractant, care aplică propria sa lege, se aplică legea celui din urmă stat. Dacă legea acestui stat necontractant nu este recunoscută ca fiind aplicabilă, legea aplicabilă va fi cea desemnată de art. 16.
Articolul 22
Aplicarea legii desemnate de prevederile prezentului capitol poate fi refuzată numai dacă această aplicare ar fi în mod vădit contrară ordinii publice, luând în considerare interesul superior al copilului.
Capitolul IV Recunoaşterea şi executarea
Articolul 23
(1) Măsurile luate de către autorităţile unui stat contractant sunt recunoscute de plin drept în alte state contractante.
(2) Recunoaşterea poate fi refuzată în următoarele cazuri:
a) dacă măsura a fost luată de către autoritatea a cărei competenţă nu a fost stabilită pe unul dintre temeiurile prevăzute pentru aceasta în cap. II;
b) dacă măsura a fost luată, cu excepţia unei situaţii de urgenţă, în cadrul unei proceduri judecătoreşti sau administrative, fără să se fi dat posibilitatea copilului de a fi audiat, prin încălcarea principiilor fundamentale de procedură ale statului solicitat;
c) la cererea oricărei persoane care susţine că măsura i-a încălcat răspunderea părintească, dacă o asemenea măsură a fost luată, cu excepţia unei situaţii de urgenţă, fără să se fi dat posibilitatea acestei persoane de a fi audiată;
d) dacă o asemenea recunoaştere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului;
e) dacă măsura este incompatibilă cu o măsură ulterioară luată de un stat necontractant unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită, când această măsură ulterioară îndeplineşte condiţiile de recunoaştere în statul solicitat;
f) dacă procedura prevăzută la art. 33 nu a fost respectată.
Articolul 24
Fără a aduce atingere prevederilor art. 23 alin. (1), orice persoană interesată poate solicita autorităţilor competente ale unui stat contractant să decidă asupra recunoaşterii sau nerecunoaşterii unei măsuri luate în alt stat contractant. Procedura este reglementată de legea statului solicitat.
Articolul 25
Autoritatea statului solicitat este ţinută de constatările de fapt pe baza cărora autoritatea statului care a luat măsura şi-a întemeiat competenţa.
Articolul 26
(1) Dacă măsurile luate într-un stat contractant şi care sunt executorii presupun acte de executare într-un alt stat contractant, ele sunt în acest alt stat declarate executorii sau înregistrate în vederea executării, la solicitarea oricărei părţi interesate, potrivit procedurii prevăzute de legea acestui stat.
(2) Fiecare stat contractant aplică la declaraţia de exequatur sau de înregistrare o procedură simplă şi rapidă.
(3) Declaraţia de exequatur ori de înregistrare nu poate fi refuzată decât pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 23 alin. (2).
Articolul 27
Fără a aduce atingere situaţiilor în care revizuirea este necesară în aplicarea articolelor precedente, măsurile luate nu se revizuiesc pe fond.
Articolul 28
Măsurile luate într-un stat contractant şi declarate ca executorii sau înregistrate în vederea executării în alt stat contractant sunt puse în executare ca şi cum ar fi fost luate de atribuţiile acestui stat. Punerea în executare se face potrivit legii statului solicitat, în limitele stabilite de acesta, luând în considerare interesul superior al copilului.
Capitolul V Cooperarea
Articolul 29
(1) Fiecare stat contractant îşi desemnează o autoritate centrală cu sarcina de a duce la îndeplinire obligaţiile care îi sunt impuse de către prezenta convenţie.
(2) Statele federale, statele cu mai multe sisteme de drept sau statele având unităţi teritoriale autonome sunt libere să desemneze mai mult de o autoritate centrală şi să specifice întinderea teritorială sau personală a atribuţiilor lor. Când un stat a numit mai mult de o autoritate centrală, acesta desemnează autoritatea centrală căreia îi poate fi adresată orice comunicare în vederea transmiterii ei către autoritatea centrală competentă în cadrul acestui stat.
Articolul 30
(1) Autorităţile centrale trebuie să coopereze între ele şi să promoveze cooperarea dintre autorităţile competente în statele lor în scopul realizării obiectivelor Convenţiei.
(2) Acestea trebuie, în legătură cu aplicarea Convenţiei, să ia măsurile potrivite pentru a furniza informaţii cu privire la legislaţia proprie, precum şi cu privire la serviciile disponibile în domeniul protecţiei copiilor.
Articolul 31
Autoritatea centrală a unui stat contractant ia, fie direct, fie cu sprijinul autorităţilor publice sau al altor organisme, măsurile potrivite pentru:
a) a facilita comunicarea şi a oferi asistenţa prevăzută pentru aceasta în art. 8 şi 9 şi în acest capitol;
b) a facilita, prin mediere, conciliere sau alte mijloace asemănătoare, înţelegeri asupra soluţiilor privind protecţia persoanei sau a bunurilor copilului în situaţiile cărora li se aplică dispoziţiile Convenţiei;
c) a ajuta, la cererea autorităţii competente a altui stat contractant, la localizarea copilului, atunci când există indicii că acesta se află pe teritoriul statului solicitat şi are nevoie de protecţie.
Articolul 32
La cererea motivată a autorităţii centrale sau a unei alte autorităţi competente dintr-un stat contractant cu care copilul are strânse legături, autoritatea centrală a statului contractant unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită şi unde acesta se află în prezent poate, direct sau cu ajutorul autorităţilor publice ori al altor organisme:
a) să furnizeze un raport privind situaţia copilului;
b) să solicite autorităţii competente din statul său să ia în considerare posibilitatea de a lua măsuri privind protecţia persoanei sau a bunurilor copilului.
Articolul 33
(1) Dacă autoritatea competentă potrivit art. 5-10 are în vedere plasamentul copilului într-o familie substitutivă sau într-o instituţie ori măsuri de ocrotire prin „kafalah” sau o instituţie similară şi dacă un asemenea plasament ori asemenea măsuri de ocrotire au loc în alt stat contractant, trebuie în prealabil să se consulte cu autoritatea centrală sau cu altă autoritate competentă din cel din urmă stat. În acest sens, trebuie să transmită un raport privind copilul împreună cu motivele privind plasamentul sau măsurile de îngrijire propuse.
(2) Decizia privind plasamentul sau măsurile de ocrotire poate fi luată în statul solicitant numai dacă autoritatea centrală sau altă autoritate competentă a statului solicitat a consimţit la plasament sau la măsurile de ocrotire, ţinând seama de interesul superior al copilului.
Articolul 34
(1) În cazul în care se intenţionează a se lua o măsură de protecţie, dacă situaţia o cere, autorităţile competente potrivit Convenţiei pot solicita autorităţilor celorlalte state contractante care au informaţii relevante pentru protecţia copilului să le fie comunicate aceste informaţii.
(2) Fiecare stat contractant va putea să declare ca cererile prevăzute în primul alineat să fie comunicate autorităţilor sale numai prin intermediul autorităţii sale centrale.
Articolul 35
(1) Autorităţile competente ale unui stat contractant pot să ceară autorităţilor competente ale altui stat contractant să asigure asistenţă în aplicarea măsurilor de protecţie luate potrivit prezentei convenţii, în mod deosebit în ceea ce priveşte asigurarea exercitării efective a dreptului de vizită, precum şi a dreptului de a menţine legături personale directe şi regulate cu copilul.
(2) Autorităţile unui stat contractant pe teritoriul căruia copilul nu îşi are reşedinţa obişnuită pot, la cererea părintelui rezident în acel stat şi care doreşte să obţină ori să menţină legăturile personale cu copilul, să culeagă informaţii ori probe şi să se pronunţe asupra capacităţii acelui părinte de a exercita dreptul de avea legături personale cu copilul, precum şi asupra condiţiilor în care acest drept poate fi exercitat de către acel părinte. O autoritate care are competenţă potrivit art. 5-10 de a decide asupra dreptului de a avea legături personale cu copilul este obligată, înainte de a se pronunţa, să ia în considerare aceste informaţii, probe sau concluzii.
(3) O autoritate care are competenţă potrivit art. 5-10 de a hotărî asupra dreptului de a avea legături personale cu copilul poate să suspende procedura până la soluţionarea unei cereri formulate conform alin. (2), în special atunci când ea este sesizată cu o cerere prin care se urmăreşte modificarea sau încetarea dreptului de a avea legături personale cu copilul, conferit de autorităţile statului vechii reşedinţe obişnuite.
(4) Nicio dispoziţie a prezentului articol nu împiedică o autoritate competentă potrivit art. 5-10 de a lua măsuri provizorii până la soluţionarea unei cereri formulate conform alin. (2).
Articolul 36
În toate cazurile în care copilul este expus unui pericol grav, autorităţile competente din statul contractant în care au fost luate sau urmează să fie luate măsuri de protecţie faţă de acel copil, dacă au fost informate despre schimbarea reşedinţei copilului sau despre prezenţa copilului într-un alt stat, informează la rândul lor autorităţile acelui stat despre pericol şi despre măsurile luate sau în curs de a fi luate.
Articolul 37
O autoritate nu poate solicita ori transmite informaţii obţinute conform prevederilor acestui capitol, dacă în opinia sa aceasta este de natură să ducă la punerea în primejdie a persoanei sau a bunurilor copilului ori să aducă atingere gravă libertăţii sau vieţii unuia dintre membrii familiei copilului.
Articolul 38
(1) Fără a aduce atingere posibilităţii de a stabili cheltuieli rezonabile pentru serviciile oferite, autorităţile centrale, precum şi alte autorităţi publice ale statelor contractante suportă propriile cheltuieli care decurg din aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.
(2) Un stat contractant poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state contractante cu privire la repartizarea acestor cheltuieli.
Articolul 39
Orice stat contractant poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state contractante în scopul îmbunătăţirii aplicării prevederilor acestui capitol în cadrul colaborării reciproce. Statele care au încheiat un astfel de acord vor notifica o copie de pe acesta depozitarului Convenţiei.
Capitolul VI Dispoziţii generale
Articolul 40
(1) Autorităţile statului contractant unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită sau cele ale statului contractant unde a fost luată o măsură de protecţie pot să elibereze persoanei care exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti ori persoanei căreia i-a fost încredinţat spre ocrotire copilul, ca persoană şi bunuri, la cererea sa, un certificat care să arate calitatea şi limitele în care această persoană poate acţiona, precum şi puterile care îi sunt conferite.
(2) Capacitatea şi puterile arătate în certificatul sus-menţionat sunt prezumate a fi învestite în acea persoană până la proba contrarie.
(3) Fiecare stat contractant desemnează autorităţile împuternicite să elibereze acest certificat.
Articolul 41
Datele cu caracter personal culese şi transmise potrivit Convenţiei nu vor putea fi utilizate în alt scop decât cel pentru care au fost culese şi transmise.
Articolul 42
Autorităţile cărora le-au fost transmise aceste informaţii sunt ţinute să păstreze confidenţialitatea asupra lor, potrivit legii aplicabile în statul respectiv.
Articolul 43
Toate documentele înaintate ori eliberate potrivit prezentei convenţii sunt scutite de orice legalizare ori de alte formalităţi similare.
Articolul 44
Fiecare stat contractant poate să îşi desemneze autorităţile cărora cererile prevăzute la art. 8, 9 şi 34 din Convenţie trebuie să le fie transmise.
Articolul 45
(1) Desemnarea autorităţilor prevăzute la art. 29 şi 44 va fi comunicată Biroului permanent al Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga.
(2) Declaraţia prevăzută la art. 34 alin. (2) va fi făcută către depozitarul Convenţiei.
Articolul 46
Un stat contractant în care se aplică mai multe sisteme de drept sau ansambluri de reguli diferite în domeniul protecţiei copilului şi a proprietăţii acestuia nu este ţinut să aplice prevederile Convenţiei conflictelor privind numai aceste sisteme de drept ori ansambluri de reguli.
Articolul 47
Referitor la statul în care două sau mai multe sisteme de drept ori ansambluri de reguli ce au legătură cu domeniul reglementat de Convenţie se aplică în unităţi teritoriale diferite:
1. orice referire la reşedinţa obişnuită în acel stat priveşte reşedinţa obişnuită într-o unitate teritorială;
2. orice referire la prezenţa copilului în acel stat priveşte prezenţa copilului într-o unitate teritorială;
3. orice referire la situarea proprietăţii ori a bunurilor copilului în acel stat priveşte situarea proprietăţii copilului într-o unitate teritorială;
4. orice referire la statul al cărui cetăţean este copilul priveşte unitatea teritorială desemnată de legea statului respectiv sau, în absenţa unor prevederi legale exprese, unitatea teritorială cu care copilul are cele mai strânse legături;
5. orice referire la statul a cărui autoritate este sesizată cu o cerere de divorţ sau de separare legală a părinţilor copilului ori de anulare a căsătoriei acestora priveşte unitatea teritorială a cărei autoritate este sesizată cu o astfel de cerere;
6. orice referire la statul cu care copilul are legături strânse priveşte unitatea teritorială cu care copilul are astfel de legături;
7. orice referire la statul pe teritoriul căruia copilul a fost deplasat ori reţinut priveşte unitatea teritorială în care copilul a fost deplasat ori reţinut;
8. orice referire la organismele ori autorităţile acelui stat, altele decât autorităţile centrale, priveşte organismele sau autorităţile autorizate să acţioneze în unitatea teritorială respectivă;
9. orice referire la legea, procedura sau autoritatea statului în care a fost luată o măsură de protecţie priveşte legea, procedura sau autoritatea din unitatea teritorială în care a fost luată măsura respectivă;
10. orice referire la legea, procedura sau autoritatea statului solicitat priveşte legea, procedura ori autoritatea din unitatea teritorială în care este cerută recunoaşterea sau executarea actului respectiv.
Articolul 48
În scopul identificării legii aplicabile potrivit cap. III, atunci când un stat are două sau mai multe unităţi teritoriale, fiecare având propriul său sistem de drept şi reguli pentru domeniile acoperite de Convenţie, sunt aplicabile următoarele reguli:
a) dacă prevederile legale în vigoare într-un stat coincid cu cele aplicabile în unitatea teritorială, se aplică legea unităţii teritoriale respective;
b) în absenţa unor astfel de prevederi legale, se aplică legea unităţii teritoriale, astfel cum a fost definită la art. 47.
Articolul 49
În scopul identificării legii aplicabile potrivit cap. III referitor la statul în care există două sau mai multe sisteme de drept şi reguli cărora li se supun diferite categorii de persoane în ceea ce priveşte domeniile acoperite de prezenta convenţie, se aplică următoarele reguli:
a) în prezenţa regulilor în vigoare în acel stat care identifică care dintre aceste legi este aplicabilă, se aplică această lege;
b) în absenţa unor astfel de reguli, se aplică legea sau regulile de drept cu care copilul are cele mai strânse legături.
Articolul 50
Această convenţie nu afectează aplicarea prevederilor Convenţiei din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii de copii între statele contractante ale celor două convenţii. Totuşi, nimic nu împiedică invocarea prevederilor acestei convenţii în scopul obţinerii înapoierii copilului care a fost deplasat ori reţinut ilicit sau pentru a organiza dreptul de vizită.
Articolul 51
În ceea ce priveşte relaţia dintre statele contractante, această convenţie înlocuieşte Convenţia din 5 octombrie 1961 privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă pentru protecţia minorilor, precum şi Convenţia privind tutela minorilor, semnată la Haga la 12 iunie 1902, fără a aduce atingere recunoaşterii măsurilor luate potrivit Convenţiei din 1961 sus-menţionate.
Articolul 52
(1) Această convenţie nu derogă de la niciun instrument internaţional la care statele contractante sunt părţi şi care conţine prevederi privind domeniile reglementate de prezenta convenţie, cu excepţia cazului în care există o declaraţie contrară făcută de statele părţi ale acestui instrument.
(2) Această convenţie nu afectează posibilitatea ca unul sau mai multe state contractante să încheie între ele acorduri care să cuprindă, în ce îi priveşte pe copiii cu reşedinţa obişnuită în unul dintre statele părţi ale unui astfel de acord, dispoziţii referitoare la materiile reglementate de prezenta convenţie.
(3) Acordurile încheiate de unul sau mai multe state contractante în domeniile reglementate de prezenta convenţie nu afectează, în raporturile acestor state cu alte state contractante, aplicarea dispoziţiilor prezentei convenţii.
(4) Prevederile alineatelor precedente se aplică, de asemenea, şi legilor uniforme întemeiate pe legături regionale ori de altă natură între statele interesate.
Articolul 53
(1) Convenţia se aplică măsurilor de protecţie numai dacă acestea au fost luate într-un stat după ce Convenţia a intrat în vigoare în acel stat.
(2) Convenţia se aplică recunoaşterii şi executării măsurilor luate după intrarea ei în vigoare, în raporturile dintre statul unde măsurile au fost luate şi statul solicitat.
Articolul 54
(1) Orice comunicare trimisă autorităţii centrale ori altor autorităţi dintr-un stat contractant se va face în limba de origine şi va fi însoţită de traducerea în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale acestui stat ori, dacă acest lucru nu este posibil, în limba franceză sau engleză.
(2) Totuşi, un stat contractant poate, sub rezerva prevăzută de art. 60, să se opună utilizării fie a limbii franceze, fie a limbii engleze.
Articolul 55
(1) Potrivit art. 60, un stat contractant va putea:
a) să rezerve competenţa autorităţilor sale de a lua măsuri pentru protecţia bunurilor copilului, situate pe teritoriul său;
b) să îşi rezerve dreptul de a nu recunoaşte răspunderea părintească ori măsurile care sunt incompatibile cu măsurile luate de autorităţile sale privind aceste bunuri.
(2) Rezerva va putea fi restrânsă la anumite categorii de bunuri.
Articolul 56
Secretarul general al Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga convoacă periodic o comisie specială în scopul examinării funcţionării practice a Convenţiei.
Capitolul VII Dispoziţii finale
Articolul 57
(1) Convenţia este deschisă spre semnare statelor care erau membre ale Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga la momentul celei de-a optsprezecea sesiuni a acesteia.
(2) Ea va fi ratificată, acceptată ori aprobată, iar instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse la Ministerul Afacerilor Externe al Regatului Ţărilor de Jos, depozitar al Convenţiei.
Articolul 58
(1) Orice stat va putea adera la Convenţie după intrarea sa în vigoare, conform art. 61 alin. (1).
(2) Instrumentul de aderare va fi depus la depozitarul Convenţiei.
(3) Aderarea nu va avea efecte decât în raporturile dintre statul aderant şi statele contractante care nu au ridicat obiecţii la aderare în termen de 6 luni după primirea notificării prevăzute la art. 63 lit. b). O asemenea obiecţie va putea fi ridicată, de asemenea, de către orice stat în momentul ratificării, acceptării sau aprobării Convenţiei, ulterior aderării. Aceste obiecţii vor fi notificate depozitarului.
Articolul 59
(1) Un stat care are două sau mai multe unităţi teritoriale în care diferite sisteme de drept se aplică materiilor reglementate de prezenta convenţie va putea, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, să declare că prezenta convenţie se va aplica tuturor unităţilor sale teritoriale ori numai uneia sau mai multora dintre acestea şi va putea, în orice moment, să modifice această declaraţie făcând o nouă declaraţie.
(2) Aceste declaraţii vor fi notificate depozitarului Convenţiei şi vor indica expres unităţile teritoriale cărora Convenţia li se aplică.
(3) Dacă un stat nu face declaraţia prevăzută de prezentul articol, Convenţia se va aplica pe întreg teritoriul acestui stat.
Articolul 60
(1) Orice stat contractant va putea, cel mai târziu la momentul ratificării, acceptării, aprobării sau aderării ori la momentul unei declaraţii făcute în conformitate cu art. 59, să facă fie una, fie ambele rezerve prevăzute la art. 54 alin. (2) şi art. 55. Nicio altă rezervă nu va fi admisă.
(2) Orice stat va putea, în orice moment, să retragă o rezervă pe care a făcut-o. Această retragere va fi notificată depozitarului Convenţiei.
(3) Rezerva îşi încetează efectele în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice începând de la momentul notificării menţionate în alineatul precedent.
Articolul 61
(1) Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de 3 luni după depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare, acceptare ori aprobare, prevăzut la art. 57.
(2) Ulterior, Convenţia va intra în vigoare:
a) pentru fiecare stat care ratifică, acceptă ori aprobă subsecvent, în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de 3 luni după depunerea instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare ori aderare;
b) pentru fiecare stat aderant, în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de 3 luni după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 58 alin. (3);
c) pentru unităţile teritoriale asupra cărora Convenţia a fost extinsă, conform art. 59, în prima zi a lunii următoare expirării unui termen de 3 luni după notificarea prevăzută de acest articol.
Articolul 62
(1) Orice stat parte la Convenţie o va putea denunţa printr-o notificare adresată, în scris, depozitarului. Denunţarea va putea să se limiteze la anumite unităţi teritoriale cărora li se aplică prezenta convenţie.
(2) Denunţarea va produce efect în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de 12 luni după data primirii notificării de către depozitar. Atunci când este specificată în notificare o perioadă mai lungă pentru producerea efectului denunţării, aceasta va avea efect la expirarea perioadei menţionate.
Articolul 63
Depozitarul va notifica statelor membre ale Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga şi statelor care au aderat conform art. 58 următoarele:
a) semnările, ratificările, acceptările şi aprobările prevăzute de art. 57;
b) aderările şi obiecţiile la aderări prevăzute de art. 58;
c) data intrării în vigoare a Convenţiei potrivit art. 61;
d) declaraţiile prevăzute de art. 34 alin. (2) şi art. 59;
e) acordurile prevăzute de art. 39;
f) rezervele prevăzute de art. 54 alin. (2) şi art. 55, precum şi retragerea rezervelor prevăzute de art. 60 alin. (2);
g) denunţările prevăzute de art. 62.
Drept care, subsemnaţii, legal împuterniciţi, au semnat prezenta convenţie. – conventia Haga custodie –